Focul lui Sumedru sau Focul de Sâmedru este o tradiţie românească, veche de două mii de ani. În noaptea de 25 spre 26 octombrie, dinaintea sărbătorii Sfântului Dimitrie (Dumitru), apărătorul păstorilor, se aprind focuri şi tinerii se adună în jurul acestora. Obiceiul se mai păstrează în sate din judeţele Argeş, Dâmboviţa sau Vâlcea.
Pe vremuri, focurile se făceau pe dealuri pentru a fi observate de la distanţă. În foc se punea şi tulpina unui copac tăiat din pădure ca simbol al zeului care moare şi renaşte în fiecare an.
În zilele de 25 - 26 octombrie a fiecărui an, se desfăşoară în localităţile din Zona etnografică Bran, un ceremonial nocturn de înnoire a timpului calendaristic. În jurul unui imens rug funerar, aprins de tineri într-un loc înalt al satului şi întreţinut cu lemne uscate, se aduna întreaga suflare a satului şi se strigă, în cor, formula consacrată ``Hai la Focu lui Sumedru!``. Femeile împart covrigi, nuci, mere şi băutură. La plecare, participanţii iau cărbuni aprinşi cu care fertilizează grădinile şi livezile.
Păstorii români, asemeni popoarelor de origine celtică, sărbătoreau, până în vremuri recente, Anul Nou la o săptămână după echinocţiul de toamnă, la sfârşitul lunii octombrie. Elementele străvechi ale acestui calendar pastoral, împărţit în două: iarna, patronată de Sumedru şi vara, patronată de Sângiorz, supravieţuiesc astăzi sub forma sărbătorilor şi actelor rituale. Practic, oierii din zilele noastre nu mai cunosc semnificaţiile acestor obiceiuri.
Zeu de origine Indo-europeană, Sumedru are o etimologie apropiată de a sfântului creştin Dimitrie, a cărui dată de celebrare se suprapune astăzi acestuia.
Practicile legate de cultul morţilor, fără a atinge formele de manifestare de la Crăciun, Mucenici, Sîntoader, Sângiorz, Paşte şi Rusalii, apar bine evidenţiate şi în sâmbăta de dinaintea lui Sumedru, adică la Moşii de Toamnă, numiţi şi Moşii lui Sumedru.
Rădăcinile acestui obicei sunt precreştine şi se regăsesc în celebrarea morţii şi renaşterii, prin incinerare. Astăzi, elementelor precreştine li se adaugă cele crestine, prin citirea în biserică a Acatistului Sfântului Dimitrie şi prin atribuirea numelui Sfântului Mucenic zeităţii sacrificate.
Sărbătoarea are de fapt o sorginte precreştină, iar focurile care se aprindeau erau pentru încălzirea spiritelor care apar pe pământ în această perioadă. Focul are rol protector, prin foc trecând tinerii şi copii care aruncă cu tăciuni aprinşi.
Sumedru sau Sâmedru, zeu al Panteonului românesc, incinerat simbolic în cadrul spectaculosului ceremonial nocturn, a preluat numele şi data de celebrare ale Sf. Dumitru din Calendarul Ortodox. împreună cu Sangiorzul, Sâmedru împarte anul pastoral în două anotimpuri simetrice: vara, între 23 aprilie şi 26 octombrie, având ca că miez al timpului data de 20 iulie (Sântilie) şi iarna între 26 octombrie şi 23 aprilie, având ca miez al timpului la 16 ianuarie (Sânpetru de iarnă). în opoziţie cu Sangiorzul, care încuie iarna şi înfrunzeşte codrul, Sâmedru încuie vara şi desfrunzeşte codrul.
Sfântul Dumitru, celebrat în data de 26 octombrie, este o divinitate pastorală, protector al păstorilor. Este vorba de ``focul viu`` al ciobanilor romani, care purifica îndeosebi păstorii şi turmele.